Anodonția dentară este anomalia de număr caracterizată prin lipsa unui dinte sau a mai multor dinți, mergând până la lipsa totală a acestora datorată neformării mugurilor dentari. Aceasta mai este cunoscută și sub numele de: agenezie, dinți subnumerari, hipodonție, oligodonție , diminuarea numărului de dinți.
Aceasta anomalie poate afecta atât dentiția temporară cât și pe cea permanentă, însă cu o frecvență mult mai mare la nivelul celei permanente, interesând în măsură egala ambele sexe în dentiția temporară și mai frecvent sexul feminin în dentiția permanentă.
Dinții afectați cel mai frecvent de această anomalie, redați în ordine descrescătoare, sunt incisivii laterali superiori, molarii de minte inferiori și cei superiori, premolarii secunzi inferiori și premolarii secunzi superiori. În raport cu distribuția pe maxilare a acestei anomalii s-a observat o afectare cu predilecție a maxilarului superior față de cel inferior.
Pacienții cu anomalii dentare de număr prezintă o diversitate de probleme clinice dar și psiho-emoționale și sociale cauzate de aspectul fizic modificat, astfel încât, fiecare situație trebuie tratată cu atenție în cadrul unei echipe multidisciplinare. Colaborarea interdisciplinară implică specialități ca odontologie restauratoare, ortodonție, chirurgie, protetică, dar și genetică.
Aspect clinic
Cea mai întâlnită formă clinică de anodonție denară este cea redusă sau parțială, reprezentată de absența a 1-2 dinți la nivelul unui maxilar. Absența acestor dinți se datorează lipsei formării mugurilor dentari respectivi sau distrucției traumatice a acestora. Acest tip de anodonție poate apărea izolat sau asociat altor anomalii. Există o diversitate de forme clinice: hipodonții unilaterale, bilaterale, absența incisivului lateral superior și prezența contralateralului său sub forma nanică (formă atipică micșorată de volum) sau multiple alte combinații.
Diagnostic și tratament
Examenul radiologic reprezintă în ortodonție elementul principal în stabilirea diagnosticului și a deciziei terapeutice. Investigarea radiologică redă date privind:
-poziția dinților
-gradul de resorbție fiziologică a dinților temporari
-topografia pulpară și radiculară
-raportul smalț/dentină/pulpă
-gradul de dezvoltare a leziunilor carioase
-utile pentru studiul zonelor peridentare și interdentare
-poziția intraosoasă a dinților permanenți
-prezența sau absența dințior permanenți
-prezența dinților supranumerari
-gradul de dezvoltare a germenilor dentari și decelarea posibilelor anomalii de structură coronară sau radiculară
-raportul cu dinții temporari
Tulburările generate de anodonții, în special de formele întinse ale acestora, sunt tulburări complexe și urgente, ce impun rezolvarea terapeutică cât mai rapidă în condiții cât mai biologice și fiziologice, adecvate specificului de vârstă. Tratamentul anodonției întâmpină numeroase probleme datorită proceselor de creștere și dezvoltare neîncheiate ale aparatului dento-maxilar și ale întregului organism, fiind frecvent nevoie de o colaborare interdisciplinară complexă și de o echipă medic-parinți-anturaj bine informată, motivată și implicată în obținerea rezultatelor dorite.
Anodonția, indiferent de forma pe care o ia, necesită tratament de specialitate. În lipsa acestuia, pacientul se poate confrunta cu consecințe severe, precum înfundarea buzelor, micșorarea etajului inferior al feței, afectarea masticației, deglutiției și a funcției fonetice, instalarea tulburărilor de ocluzie și afectarea vieții sociale
Alegerea metodei de tratament urmărește severitatea anomaniei, momenul depistării acesteia, contextul general oro-dentar, localizarea anomaliei, vârsta pacientului, starea dinților temporari, precum și potențialul biologic al pacientului.
Ca metode frecvente de tratament sunt susținute variante precum păstrarea dinților temporari, care este posibilă atunci când dintele nu prezintă leziuni carioase extinse și în absența fenomenului de rizaliză/resorbție a radăcinilor. Această atitudine terapeutică se pretează frecvent molarului secund temporar în special mandibular, în cazul anodonției de premolar secund, dovedit fiind că acest molar temporar secund poate persista fără probleme pe arcadă 40-50 de ani, adaptându-se la nevoie foarte ușor din punct de vedere protetic.
Anodonția dinților frontali nu beneficiază de terapia conservatoare prin păstrarea dinților temporari, deși aceștia pot persista pe arcadă până la 18-20 ani, însă după procesul de schimbare al dinților vecini, cei temporari își pierzând rolul în procesul masticator. De asemenea forma, culoarea și dimensiunea diferită față de corespondenții permanenți influențează în mod negativ decizia de păstrare a acestora pe arcadă. Luând toate acestea în considerare, metoda terapeutică de elecție în anodonția dinților frontali cu persistența dinților temporari este extracția cât mai precoce a celor temporari pentru a favoriza închiderea spațiului prin migrarea mezială dirijată a dinților permanenți.
Extracția dinților temporari reprezintă o alta metodă de tratament utilizată frecvent, în special ca urmare a afectării avansate a acestor dinți. Această opțiune impune de asemenea alegerea unei metode de rezolvare a spațiului ce va aparea în urma extracției, existând două variante uzual utilizate: fie dirijarea ortodontică a dinților permanenți în vederea reducerii spațiilor, fie menținerea spațiilor și rezolvarea ulterioară a acestora prin terepie protetică sau chirurgicală (implant dentar).